Iată povestea. Un om negru a murit, nu, a fost ucis cu brutalitate de oameni lipsiți de milă, albi. Nu mulți oameni îl cunoșteau pe omul negru, chiar dacă îl știau câțiva. Inițial, plânsul acestora a rămas neînsoțit. Curând, însă, vocile lor, ale celor care-l cunoscuseră, au fost acoperite de vocile a mii și milioane de oameni care, de-a lungul și de-a latul lumii, au început să repete povestea omului negru care a murit, așa cum au înțeles-o ei. Ce contează este că povestea s-a răspândit. Trăim într-o epocă în care adevărul tinde să iasă la iveală mai repede decât înainte, când multe povești de acest fel—de la începutul erei coloniale până foarte de curând—au rămas neauzite sau în mare măsură ignorate. În vremurile noastre, ale conectivității globale, o poveste de acest fel nu poate muri tot atât de repede pe cât a murit omul negru care a fost ucis. Astfel că povestea lui nu a fost, nu este, și nu poate fi uitată, indiferent cine vrea să o sufoce, ori cel puțin să o ridiculizeze. Oamenii vorbesc. Oamenii își amintesc. Oamenii continuă să povestească. Zvonul traversează timpul și spațiul cu viteza luminii. Și, dintr-o dată, povestea omului negru care a murit devine povestea multora, poate chiar a mai multora, poate chiar a tuturor. Oameni din țări care, cu secole în urmă, i-au dus în sclavie pe înaintașii omului negru care a murit înțeleg acum că cel omorât nu este singur. Înțeleg că el îi reprezintă pe mulți—pe milioanele care au avut de suferit din partea propriilor lor înaintași albi. Și ei, oamenii din țările care au făcut posibilă uciderea cu violență a omului negru care a murit, dar și a multor strămoși ai săi, ies acum pe străzi, protestând. Toți plâng brutala ucidere a omului negru care a murit, precum și răutatea propriilor lor strămoși care i-au batjocorit pe înaintașii omului negru, negându-le umanitatea. Bravo lor. Dar vestea uciderii omului negru care a murit merge mult mai departe. Acum ajunge pe un alt pământ, care este colonie încă, unde oamenii albi au masacrat, înrobit și furat drepturile altor oameni negri—Primele Popoare ale acestui pământ, care au trăit aici timp de zeci de mii de ani. Albii au furat pământul Primelor Popoare, le-au furat și viețile, în numele aceleiași ideologii care le permite oamenilor cu piele albă să nege umanitatea oamenilor de alte culori până în ziua de azi. Aici, în acest loc atât de îndepărtat de țara omului negru care a fost ucis, alte povești sunt spuse odată cu a sa, despre mult mai mulți negri, bărbați și femei, ale căror vieți au fost distruse de albii care-i stăpânesc, și continuă să fie distruse până acum. Povestea omului negru care a fost ucis nu dispare însă în avalanșa atâtor povești asemănătoare. Devine mai bogată, fiind spusă împreună cu alte povești despre durere, suferință, umilință și discriminare din partea oamenilor cu pielea albă, atât de ieri cât și de astăzi. Astfel, povestea omului negru care a fost omorât cu atâta cruzime se amplifică, devenind cutia de rezonanță a multor altor povești tocmai prin faptul de a se vărsa în întunecatul ocean pe care aceste povești îl constituie. Încă o picătură în groaznica poveste a oamenilor care distrug alți oameni pentru că pielea celor din urmă nu și-a pierdut pigmenții în timpul ultimei ere glaciare… Dar această picătură umple paharul. Nimeni nu mai poate opri râul durerii de la demolarea barajelor discriminării și opresiunii. Povestea uciderii omului negru este acum știută. Multele povești ale bărbaților și femeilor omorâte sunt știute acum. Poveștile lor nu vor muri tot atât de repede pe cât a murit omul negru, chiar dacă moartea lui nu a survenit, milos, destul de repede. Poveștile nu pot fi ucise. Povestea lui și poveștile lor au devenit acum povestea multor altora, negri, albi și de alte culori ale pielii. Aceste povești vor continua să izvorască din inimile celor care suferă, dar și ale celor care sunt plini de compasiune pentru cei și cele care suferă. Focul lor va purifica lumea—și Dumnezeu lucrează împreună cu și prin cei sau cele care lucrează.
Pictură murală africană în onoarea lui George Floyd și a mișcării generată de moartea sa
Sunt convins că unii dintre cititori au ghicit deja că cele de mai sus reprezintă o variantă a parabolei lui Rubem Alves despre Iisus Hristos mort, deopotrivă și despre impactul acestei povești asupra celor care au spus-o și care o mai spun. Dacă nu ați ghicit însă, fuga, puneți mâna pe cartea lui Alves, The Poet, The Warrior, The Prophet, și citiți-o. Potrivit lui Alves, tot așa a ajuns și povestea lui Hristos să fie cunoscută, prin cei și cele care au spus povestea sa—a unui om mort—din generație în generație, aducând speranță și viață tuturor celor care o ascultă. Revoluția pascală. Așa se întâmplă și cu povestea lui George Floyd, care aprinde acum lumea. Și, precum în narațiunea lui Alves, unde “academicii” au zădărnicit revoluția pascală prin descoperirea (inventarea) “adevăratului Iisus al istoriei,” dramatic micșorat și nesemnificativ, tot astfel se întâmplă în cazul lui George Floyd, omul mort ucis cu sălbăticie. Și în cazul său, “academicii” atacă fie mișcarea pe care moartea sa tragică a generat-o, fie profilul său personal. Zic despre el una sau alta, că n-a fost un sfânt așa cum se presupune că ei, “academicii,” sunt. Ca și cum asta poate justifica uciderea unui om. Mai zic ei că mișcarea generată de uciderea lui fără sens este una de vandali, de hoți și de criminali—și că este confiscată de către Democrați, ori de către ruși, ori de către chinezi, pentru capital politic. Da… Trecând peste violență și jaf, este limpede că “academicii” nu pot simți bucuria revoluției pascale, că nu pot trăi în manieră pascală. Câteodată cred că nu pot trăi defel. Trebuie să măcelărească istoria. Trebuie să măcelărească viața. Trebuie să măcelărească speranța. Ce contează pentru ei este ca adevărul să fie spus, conspirația dată pe față, iar eșecurile personajului principal aduse la lumină. George Floyd nu a fost un sfânt. Da… Tot ce contează pentru acești “academici” este ca analiza lor, presupus lucidă, să aibă câștig de cauză împotriva vieții și a speranței. Ce contează pentru ei este prăpastia disperării și a lipsei de sens pe care raționalizările lor, de oameni fără pată, o adâncesc de la începutul evului întunecat—pompos numit iluminism—încoace. Nici măcar nu-și dau seama cât de îngustă și stupidă este metoda pe care o urmează, cât de arogante prejudecățile asociate cu această metodă… Cum ar putea dezvăluirea eșecurilor și limitărilor personale ale omului negru care a fost ucis să șteargă faptul că a fost omorât în mod sălbatic și fără sens de reprezentanți rasisți ai unei ideologii opresive care neagă oamenilor propria lor umanitate? Cum ar putea dezvăluirea eșecurilor și limitărilor personale ale omului negru care a fost ucis să ascundă povestea milioanelor de alți oameni care au suferit abuz, persecuție și moarte din partea unor ucigași care au avut sau nu pretenții “academice”? Cum ar putea dezvăluirea mașinațiilor politice ale Democraților, ale celor de stânga, ale rușilor ori ale chinezilor să justifice încercările “academicilor” de a ridiculiza indignarea mondială—chiar dacă vine atât de târziu în istoria rușinoasă a colonialismului și a sclavagismului modern—privind uciderea cu sălbăticie a omului negru care a murit, deopotrivă și a multor altor morți, negri, roșii ori galbeni, uciși timp de câteva secole de colonialism în numele supremației albe? Mai mult, cum ar putea observația “academicilor” despre actele de iresponsabil vandalism, săvârșite de niște idioți în numele mișcării, să nege validitatea mișcării însăși? Rușine vouă, “academici” care vreți să ucideți poveștile tot așa de repede cum egalii voștri albi ucid oamenii de altă culoare…
Aborigeni australieni în lanțuri, 1902
Indiferent de slăbiciunile personale ale lui George Floyd și indiferent ce puteri încearcă să obțină capital politic pe seama mișcării generate de povestea lui, el rămâne omul mort care a fost ucis, dar a cărui poveste a devenit sursa unei mișcări mondiale. Și mișcarea contează la fel de mult ca moartea lui George Floyd. Mișcarea asta contează la fel de mult ca orice viață—mai ales viețile celor oprimați din cauza culorii pielii lor. Faptul că mișcarea a ajuns aici, în Australia, în timpul Săptămânii Reconcilierii 2020 este mai mult decât o coincidență. Este un semn al lucrării providenței—și Dumnezeu lucrează împreună cu și prin cei sau cele care lucrează. Și Viețile Negrilor Contează. Viețile celor oprimați contează. Opresorii trebuie să îngenuncheze și să ceară iertare, tăcut, pentru propriile lor păcate și pentru cele ale strămoșilor lor care i-au ucis pe strămoșii omului negru care a murit. Mai ales, opresorii trebuie să se schimbe, să devină oameni. Nu există revoluție pascală, nu există viitor pentru lume dacă oamenii nu-și schimbă radical mintea și inima. Rasismul nu e creștin. Rasismul nu este uman. Nu există nici o justificare pentru rasism, indiferent ce mărunțișuri vor mai găsi “academicii” de imputat lui George Floyd sau mișcării pe care moartea sa a generat-o.
P.S. Am tradus cele de mai sus cât mai aproape posibil de originalul în engleză, scris cu două zile în urmă, respectând specificul limbii române. Dar o traducere adevărată, cum ar zice Noica, ar presupune schimbarea exemplelor de vieți distruse de colonialism și rasism cu exemple din istoria românilor. Schimbați, așadar, Dvs, exemplele legate de colonialism și rasism cu exemple din istoria mai mult sau mai puțin recentă a românilor. Gândiți-vă, spre pildă, la înrobirea țiganilor. Gândiți-vă la persecutarea și uciderea evreilor. Gândiți-vă la martirii închisorilor comuniste. Gândiți-vă la jaful sistematic de după ’89, când visele celor mai mulți dintre noi au fost zdrobite de profitori ieșiți atât dintre noi cât și dintre străini. Poate că atunci veți înțelege că și alții au dureri, și că judecățile superioare privind niscai statui doborâte (parcă și pe la noi s-a întamplat așa în ’89 și ’90, dar atunci nu ați găsit ciudată demolarea simbolurilor trecutului rușinos) și magazine jefuite nu-și au locul aici. Dar cel mai bine ar fi să mergeți prin țările unde rasismul este în floare, unde albul pielii Dvs nu-i destul de alb… Atunci veți înțelege și mai bine, pe propria piele, ca să zic așa, ce înseamnă durerile celor care trebuie să-și plece ochii și gâtul și viața în fața măreției albe…
11 June 2020 © AIOCS