Sfântul Ioan Hrisostom sau Episcopul între Militantism Profetic şi Martiriu

de Doru Costache

În aceste vremuri dominate de sloganuri necreştine, tot mai fără rost—de genul succesului social, spre exemplu—probabil că pentru mulţi pare straniu fie şi gândul unei opoziţii faţă de sistemul care face posibilă ascensiunea socială. De fapt, așa cum alungăm o supărătoare muscă, e mult mai la îndemână să reprimăm asemenea idei periculoase—care pot cauza, de altfel, succesului nostru social—decât să ne exersăm funcţia de fiinţe interogative şi, în urmare, să ne întrebăm dacă zumzetul muştei are vreun sens… Evident, pe un asemenea fond mental este improbabil că vom accede rapid la capacitatea de a recunoaşte potenţialul creativ, eroismul şi valoarea intrinsecă a oricărei forme de opoziţie faţă de un sistem oarecare—spre a nu mai vorbi despre construirea unei asemenea opoziţii atunci când atitudinea respectivă pune în pericol cariera sau chiar viaţa opozantului…

Dar, atopic prin definiţie, creştinismul nu e o pace a locului, spunea cineva în urmă cu un număr de ani… Creştinismul se construieşte eroic, anti-mundan şi anti-utopic, pe temeiurile profetice ale unei atitudini critice faţă de orice sistem social, înţelegând că nici o formă de organizare—cât de convenabilă în plan personal ori comunitar—nu poate asigura echilibrele necesare unei dezvoltări complexe, holistice a umanităţii. Prin urmare, creştinismul nu e chemat să canonizeze o formulă socială sau alta, ci să producă în manieră deplin conştientă oportune şi creative dezechilibre, spre transcenderea oricărei tendinţe de mineralizare sistemică, sfidând orice perspectivă a complacerii în ritmurile circulare ale stagnării. Nu este aşadar întâmplător că toţi cei care au luat creştinismul în serios, îndrăgostiţi nebuneşte de umanitate, au asumat povara şi pericolele inerente atitudinii profetic-critice faţă de sistemele în care au trăit, dinăuntrul şi dinafara bisericii. Acesta e şi cazul sfântului Ioan Hrisostom (Gură de Aur), împins de istorie pe tronul arhiepiscopal al Noii Rome (Constantinopol), în circumstanţe în care creştinismul devenea treptat o platformă necesară propulsării sociale a veleitarilor—lipsiţi şi în zilele acelea, ca şi azi, de sensibilitate duhovnicească, de scrupule şi bun simţ. În contextul unei lumi păgâne care căuta pripit şi neîndemânatic să se conformeze comandamentelor spirituale ale unei veşti bune pe care, organic, nu avea cum să o înţeleagă, de asemenea în contextul unui microcosm eclesial în care potirele de lemn şi oamenii de aur se transformau peste noapte în potire de aur şi oameni de lemn, Hrisostom rezista eroic tentaţiei de a se lăsa purtat de val… El era episcopul care ştia că termenul ce-i desemna funcţia implică o componentă profetică; ştia că nu poate supraveghea (sensul etimologic al chemării episcopale) ritmurile eclesiale fără ascuţirea discernământului spiritual şi că nu îşi poate exercita harisma fără asumarea unor costuri personale… Dar Hrisostom era creştin, aşa încât a îmbrăţişat fără rezervă riscurile inerente acestei vocații. Şi-a pus palatul la dispoziţia celor marginalizaţi de societatea celor cu succes, indecenţi—atunci ca şi azi—în succesul lor. S-a smerit pe sine, trăind în simplitate şi opunându-se pasiv tragediei prefacerii păstorilor bisericii în demnitari imperiali. Nu s-a lăsat absorbit de sistem şi nici nu s-a complăcut în compania vanitoasă a Curţii imperiale. S-a străduit, prin cuvânt şi faptă, să reamintească bisericii şi lumii despre lucrurile cu adevărat importante: compasiunea şi dreptatea în Hristos…

Pe urmele Domnului pe care l-a iubit, Hrisostom era un episcop straniu atunci, ca şi azi… Precum Hristos însuşi, el ştia pentru ce a venit în lume şi care erau costurile pe care trebuia să le plătească pentru a-şi ţine rangul cu demnitate profetică, din dragoste pentru poporul lui Dumnezeu… Hrisostom era conştient că predicatorul înţelepciunii dumnezeieşti împotriva noimelor deşarte ale lumii nu putea scăpa singurei perspective posibile pentru cei asemenea lui—repetarea, iară şi iară, a theodramei Mielului junghiat de la întemeierea lumii… Şi a acceptat, smerit. Nu l-a rănit suliţa succesului social, ci a călcat, la rândul său, cu moartea pe moarte… Pentru care, cu nevrednicie, îl cinstim.

Imagine: Sfântul Ioan Gură de Aur, Capella Palatina, Palermo, secolul al doisprezecelea. Sursa imaginii

Notă. Textul de fațăl este a revizuire a celui publicat în Bărăganul ortodox (periodic al Episcopiei Sloboziei și Călăraşilor) 54 (2007) 3. În această zi, când cinstim întoarcerea rămășițelor Sfântului Ioan din exil, dedic republicarea acestui eseu memoriei marelui păstor, Episcop (Profesor Dr) Damaschin Coravu al Sloboziei și Călăraşilor (m. 2009). Îi rămân recunoscător ca unuia din cei doi episcopi români care au arătat atât discernământ duhovnicesc cât și curaj în publicarea scrierilor mele în timpuri în care gustam pâinea amară a “iubirii frățești.” Veșnică pomenire, Părintele meu.

27 ianuarie 2019 © AIOCS