Dr Marius Ciulu despre Primavara Ortodoxiei

Primăvara ortodoxiei: O posibilă definiție a Ortodoxiei, prilejuită de trăiri, lecturi și căutări sincere

de Marius Ciulu

Primăvara Ortodoxiei oferă cititorului privilegiul de a se bucura de experiența (academică și duhovnicească a) Pr. Doru Costache. Acesta, în calitatea sa de membru al unei comunități academice recunoscută la nivel internațional, buchisind textele Antichității Târzii, traducând, interpretând și folosindu-se de informația extrasă, fără a neglija nici ceea ce au scris alții—fie numai tangențial—pe temele pe care le-a adus în atenția publicului, a realizat că „a scrie” capătă o serie de conotații care nu sunt evidente decât după începutul procesului de redactare, de ștergere și (re)așezare pe „hârtie” a unei idei pentru a-i da cea mai potrivită formă. Convins de faptul că, deși pentru a putea exprima o idee în scris există mai multe căi ce pot fi abordate, totuși există o singură cale cu adevărat roditoare și de folos: identificarea modalității prin care ideea nu mai poate fi exprimată prin nici o altă formulare, identificarea „expresiei” care face imposibil să mai poată fi ceva adăugat, înlăturat sau schimbat din ceea ce este enunțat… În acest fel și cu o asemenea profunzime a fost redactată Primăvara Ortodoxiei.

Pr. Doru reușește să îmbine experiența de la catedră cu trăirea jertfelnică de slujitor al altarului și, astfel, să ofere cititorului—într-o manieră asumată și onestă, bazată pe propriile observații (trăiri) și fundamentată pe lecturile sale riguroase—o „definiție” a Ortodoxiei. De altfel, dacă ar trebui să mă rezum la o singură sintagmă pentru a prezenta această lucrare, mai mult ca sigur aș spune că acesta este o posibilă definiție a Ortodoxiei, prilejuită de trăiri, lecturi și căutări sincere.

Ceea ce face din Primăvara Ortodoxiei o adevărată provocare pentru ortodoxul încremenit în formalism (liturgic, dogmatic, canonic etc.) este caracterul apofatic al modului de abordare. Pr. Doru spune ce nu trebuie să fie Ortodoxia. A cunoaște doar ceea ce ne este familiar și la îndemână nu este de ajuns. Prin acest jurnal—ce aduce laolaltă gânduri, cugetări, reflecții—ni se amintește că, pentru a putea trăi ortodox, trebuie să fim conștienți de un aspect fundamental pe care adesea îl trecem cu vederea: Cum nu trebuie să ne comportăm pentru a nu ieși din duhul propriei credințe.

Mai mult, în cele șapte secțiuni care compun lucrarea (1. Cartografiind terenul minat al vieții ecleziale; 2. Despre discernământ; 3. Călătorind cu Domnul; 4. Reconstrucția comunitară; 5. Mișcarea spirală; 6. Viața întru înviere și 7. Gânduri răzlețe) cititorul va afla că Ortodoxia nu poate fi redusă la o „lege scrisă ori la o colecție de doctrine și canoane”, căci ea presupune „imitarea modului divin de viață în compania lui Dumnezeu însuși” (31-32).

Din postura cercetătorului, dar și a preotului care-și dorește în mod real o creștere calitativă a trăirii comunității din care face parte, Pr. Doru critică, sub forma unei dojeni aspre (dar nedespărțită de dragoste) mai multe aspecte specifice lumii în care trăim și care își fac simțită prezența și în Biserică: formalismul, cultivarea formelor fără fond, căutarea semnelor și a minunilor cu orice preț, falsa smerenie. Pe de altă parte, din aceeași postură de preot și profesor, autorul încurajează: comuniunea cu sfinții, rugăciunea curată, asumarea lăuntrică a creștinismului, înmulțirea iubirii pentru semeni. După parcurgerea acestui jurnal, cititorul va înțelege mai bine de ce „construirea unei comunității în Hristos începe cu reconectarea membrilor săi la adevăr […] la ceea ce ei/ele sunt într-adevăr, pentru ca Biserica sa nu fie zidită pe minciuni” (45). Cu alte cuvinte, celui care va parcurge această lucrare și care se află pe un drum sincer al căutărilor spirituale îi va fi mai clar de ce pentru sănătatea duhovnicească a comunităților ortodoxe „este musai să interiorizăm cele știute [despre ortodoxie] printr-un fel corespunzător de a gândi și de a trăi, atât personal cât și comunitar” (46).

Totodată, Pr. Doru reușește să scoată în evidență motivul pentru care progresul duhovnicesc este, ori pare, atunci când este privit din exterior, un fenomen paradoxal: faptul că nu presupune o simplă curbă ascendentă, ci o reîntoarcere constată la realizările anterioare, într-o mișcare de spirală (53). Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că cititorul va fi întărit în convingerea că, în Ortodoxia trăită, în parcursul urcușului duhovnicesc „întoarcerea permanentă la începuturi, cu răbdare, este ceea ce garantează desăvârșirea noastră finală” (54). Această întoarcere, după cum autorul lucrării evidențiază, nu presupune o simplă privire retrospectivă, ci constituie un act dinamic de smerenie, care se actualizează constat în viața Bisericii și a membrilor ei (fie laici, fie clerici). Numai așa pot fi evitate manifestările militante dar și cele triumfaliste, care plasează pe primul loc teoria și nu realitatea.

Primăvara Ortodoxiei oferă cititorului o serie de posibile răspunsuri la întrebări fundamentale:

Ce înseamnă a trăi în Hristos? Ce se întâmplă când nu experiem nimic din marile schimbări de perspectivă aduse de convertirea autentică? Ce se întâmplă când continuăm să trăim în cercul nostru strâmt, o experiență superficială și fără sens, dedicată acumulării de bunuri? Cum se traduce comuniunea autentică în iubire față de aproapele și față de sfinții Bisericii (fie ei trecuți sau nu cu numele în calendar)?

Dacă ar fi să enumerăm o serie de cuvinte cheie care fac trimitere la temele abordate, cred că acestea ar fi: realism, mărturisire, comuniune, asumare, moderație, mila lui Dumnezeu, bogăția filocalică și importanța Filocaliei pentru ființa Bisericii, dușmanii din interiorul Ortodoxiei, ș.a.

Parcurgând gândurile și reflecțiile Pr. Doru Costache expuse în acest jurnal, cititorul va conștientiza (sau se va întări în convingerea) că gurile mari, liderii de opinie, scriitorii de bloguri, rangurile clericale, veșmintele bisericești, doctoratele, banii, puterea și celebritatea nu au, prin sine, vreo putere adevărată sau vreo competență în zona trăirii duhovnicești și că nici nu trebuie să reprezinte puncte de referință. Singurul punct de referință trebuie să fie Hristos, care este Calea, Adevărul și Viața.