Postfață la Asta aș fi vrut să știu! |

AIOCS’ founder Doru Costache wrote an ‘Afterword’ to the translation into Romanian of Anastasios Kallis’s book Asta aș fi vrut să știu! 100 de întrebări adresate unui teolog ortodox (Alba Iulia: Reîntregirea, 2020). The translation was made by Cezar Marksteiner-Ungureanu. Below is the text of the ‘Afterword’ in the original Romanian.

Fondatorul AIOCS, Doru Costache, a scris ‘Postfața‘ cărții lui Anastasios Kallis, Asta aș fi vrut să știu! 100 de întrebări adresate unui teolog ortodox (Alba Iulia: Reîntregirea, 2020). Traducerea volumului este semnată de Cezar Marksteiner-Ungureanu. Iată textul postfeței (aflat la pp. 391-95):

Nu este un secret că lumea ortodoxă contemporană suferă de multe dureri, toate fiind produse de ortodocșii înșiși. Într-adevăr, spre deosebire de timpurile când s-au aflat sub persecuții, fie sub romani, fie sub perși, fie sub musulmani, fie sub dictaturile comuniste ale secolului trecut, durerile lor de acum nu sunt rezultatul presiunilor externe. Nu-s produse nici de Uniunea Europeană, nici de globalizare, nici de societățile seculare, și nici de ateismul militant al timpului nostru. Sunt facerea ortodocșilor înșiși, facerea noastră. Una din aceste dureri, pare-mi-se încă neluată în serios, este inapetența pentru discuție, ancorată într-o plagă și mai profundă, inapetența pentru diversitate.

După secole de cultură imperială, mai întâi sub romani—sau bizantini, cum li se spune, impropriu—și apoi sub ruși, nu se putea să nu ajungem bântuiți de umbra uniformității. Să luăm, de exemplu, așa-zisa unitate dogmatică, de cult și canonică a Bisericilor Ortodoxe moderne. Nu contează că fraza asta—unitate dogmatică, de cult și canonică—reprezintă un mit fără conținut, cel puțin în sensul canoanelor, aplicate amețitor de diferit de la un loc la altul, și al tipicului liturgic, mereu în schimbare, potrivit dorinței celui „mai-mare”. Nici măcăr nu trebuie să ne îngrijorăm de realitatea diversității. Ceea ce contează este ideea, visul că o asemenea unitate, mai bine zis uniformitate, poate exista. Sigur că, pe ici, pe colo, intrăm cu buldozerul uniformității în orizontul diversității, cum se întâmplă acum, când eliminăm alte forme de expresie muzicală în favoarea a ceea ce propunătorii consideră psalmodie bizantină și, mai grav, când renunțăm la creativitate în limitele tradiției pentru a spoi la nesfârșit pereții muzeului de antichități. Dar, în realitate, și privind dincolo de gardul tot mai înalt al parohiei noastre, uniformitatea este inexistentă. Putem să uniformizăm cât vrem cărțile de slujbă și tipicul, spre a rămâne la acest exemplu, dar asta nu va elimina diversitatea ortodoxă în veci. Vor fi mereu voci diferite. Vor fi mereu opinii diferite. Vor fi mereu feluri diferite de a umbla pe calea lui Hristos și de a face lucrul Domnului. De la Cincizecime încoace, diversitatea este intrinsecă lumii ortodoxe, lumii creștine. Doar cultura imperială ce ne bântuie încă insistă că diversitatea trebuie să fie nivelată.

Faptul că nu vorbim nici cu lumea neortodoxă și nici între noi—vezi cel puțin schismele de acum dintre Constantinopol și Moscova, și dintre Antiohia și Ierusalim—dovedește cât de rezistenți suntem noi, ortodocșii contemporani, la diversitate. Ducă-se diversitatea pe pustii! Potrivit proverbialei lecții a struțului, dacă găsim destul nisip să ne ascundem capul, diversitatea va dispărea ca un vis rău. Nu contează decât turnul nostru de fildeș, că-i românesc, că-i sârbesc etc. De vreme ce suntem pe calea unității dogmatice, canonice și de cult, nu avem de ce să mai comunicăm cu alții. Suntem deja ce trebuie să fim, și nu avem nevoie de alte vești. Cum am fost, așa rămânem, sau cel puțin asta ne place să credem. În realitate, negarea diversității și refuzul de a vorbi cu cei de alte vederi sunt calea sigură spre încremenire, boală și moarte.

Pe acest fond, cartea profesorului Anastasios Kallis, Asta aș fi vrut să știu!, este o binevenită schimbare de ton și mentalitate. Departe de a ocoli dificultățile, această carte le discută deschis, bine știind că, vorba românului, boala lungă-i moarte sigură. Autorul nu se sfiește să trateze nici un subiect; nimic nu-i de rușine ori nelalocul său atunci când e vorba de a vindeca durerile prezente. Este posibil ca unii dintre noi, obișnuiți cu ideea unității dogmatice, liturgice și canonice, cu domnia fără Duh a uniformității, să găsească discursul acestei cărți ciudat și tulburător. Dacă aceasta este și reacția cititorului acestor rânduri, înseamnă că scopul lui Kallis a fost atins. Cartea de față nu-i scrisă spre a adormi conștiințele. E scrisă profetic, spre a ne trezi din somnul cel de moarte în care ne-adânciră barbarii de tirani. Uitarea ortodoxiei apostolice și patristice în favoarea conservatorismului lipsit de iubire al zilelor noastre este somnul cel de moarte al ortodoxiei. Simplificarea expresiilor credinței și ale evlaviei tradiționale în favoarea uniformității lipsite de Duh și viață înseamnă moartea clinică a ortodoxiei contemporane. Frica de diversitate și refuzul dialogului între noi și cu alții arată profunzimea bolii care ne macină dinlăuntru. Necazul este că nici nu ne mai dăm seama cât de mult ne doare. Anesteziați de slogane de genul „ortodoxie ori moarte”, încrezători în ortodoxia ideologică pe care am creat-o în timpuri recente și în tradiționalismul idolatru prin care cătăm a ne afirma identitatea, ne-am pierdut sensibilitatea la durerea ce ne macină pe neștiute, dinlăuntru. Atâta vreme cât vom ignora faptul că suntem bolnavi, nu ne vom putea vindeca. Aceasta pare a fi premiza cărții de față, al cărei demers este pastoral.

Asta aș fi vrut să știu! nu ne oferă soluții bătute în cuie. Personal nici nu sunt de acord cu unele dintre acestea. Însă tocmai asta este marea lecție a cărții. Prin intermediul său, Kallis ne învață să regândim ortodoxia cu discernământ și înțelepciune, înțelegându-i slăbiciunile și apreciindu-i valorile, înțelegând că nu putem aștepta de la ea răspunsuri limpezi pentru toate câte sunt în lună și în stele, chiar dacă nouă, celor de acum, ne convin răspunsuri simple. Mai mult, ne învață că ortodoxia presupune un anumit mod de a gândi și de a face—un mod fără echivalent în sloganurile fundamentaliste ale timpului nostru și în monologul triumfalist pe care l-am substituit tradiției. A gândi critic în spiritul tradiției, nu doar în litera acesteia, este provocarea pe care autorul ne-o adresează. Printr-un exercițiu plurivocal, Kallis ne învață cum să ascultăm opinii care diferă de ale noastre și cum să ne formulăm ideile fără șabloanele păguboase care, de curând, au înlocuit ortodoxia apostolică și patristică. Ortodoxia lui Kallis, apostolică și patristică, este polifonică, dialogică, nuanțată, vie. Exemplele din istoria noastră pe care le propune descriu un alt chip al poporului lui Dumnezeu, liber de mohorâta uniformitate pe care, din lene și frică, o perpetuăm. Ortodoxia pe care Kallis o descrie are curaj în Hristos să-și înfrunte păcatele și confuziile; mai ales, are curaj să-și accepte fundamentala-i diversitate. Nu-i încrezătoare în convingerile ideologice de acum, știind că tradiția nu-i o adunare de afirmații abstracte, formulate fără înțelepciune și fără compasiune.

Nădăjduiesc că, murind omului vechi spre a umbla întru înnoirea vieții, ajungând la sfârșitul acestei cărți cititorul va putea spune împreună cu autorul și cu traducătorul său: Asta aș fi vrut să știu! Cât despre mine, sunt profund îndatorat și profesorului Kallis, și părintelui Marksteiner-Ungureanu, pentru mesajul speranței cuprins în această carte.

Textul paginat al postfeței poate fi citit integral aici.