by Majoritatea contemporanilor cred că cea mai importantă realizare a umanității este cultura tehnoștiințifică de astăzi și că în trecut oamenii orbecăiau prin beznele iraționalității, ale mitului și ale spiritualității. Faptul că lumea contemporană este incapabilă să egaleze și să înțeleagă nivelul de cunoștințe și de competență arhitecturală și tehnologică necesare pentru performanțe de inginerie precum terasa megalitică de la Baalbek, în Liban, ori încăperile săpate în piatră la Barabar, în India, arată însă cât de imatură este propria noastră civilizație.
Lumea noastră, mai departe, nu poate pricepe cum au reușit culturile antice să cultive în același timp matematică avansată, cunoștințe astronomice, inginerie, rafinament artistic, gândire mitică și spiritualitate. Cei mai mulți dintre noi, într-adevăr, nu pot accepta faptul că oamenii culturilor așa-zis “precritice” ale preistoriei și ale antichității puteau gândi complex, integrând armonios știință avansată, percepții spirituale și diverse abilități practice de natură artistică și tehnică. Și, totuși, astfel opera mintea anticilor, iar realizările trecutului o dovedesc din plin—mai ales atunci când este vorba de programe artistice și arhitecturale de proporții gigantice, a căror concepție și execuție a necesitat observații astronomice, calcule matematice și inginerie de nivel superior, toate de o dificultate incredibilă, și care, totuși, au fost dedicate unor scopuri de natură spirituală.
Pe acest fundal, nu mai poate surprinde faptul că lumea contemporană dovedește o incapacitate similară de a înțelege tendințe din teologia creștină timpurie—mai ales de tipul mistic—pentru care tratarea problemelor din perspective diverse, nu unilateral, era esențială. Cum observa Lucian Blaga în Trilogia Cunoașterii, teologii creștini ai erei timpurii au refuzat consecvent tratarea simplistă a obiectelor contemplației ori al curiozității intelectuale, prin reducere la logica formală, spre exemplu la principiile noncontradicției și al terțului exclus. Ceea ce poate fi numit începutul gândirii ortodoxe la sfârșitul antichității și în antichitatea târzie—spre a nu mai vorbi despre splendidele sinteze culturale ale Evului Mediu bizantin—sunt mostre de gândire sofisticată, nuanțată, complexă, o gândire care transcende atât reducționismul “educat” al elitelor moderne cât și fundamentalismul pseudo-ortodox contemporan. Numai un asemenea tip de gândire putea defini conturul obiectelor ca mistere, ducând la formulări paradoxale precum Dumnezeu ca unitate și trinitate; Dumnezeu invizibil dar reprezentabil iconografic; Hristos ca Dumnezeu și om, o persoană în două naturi; o mamă rămasă fecioară; un univers omogen ontologic și compus din varii niveluri de realitate, și așa mai departe. În schimb, cultura modernă tratează asemenea obiecte ca anomalii tipice pentru presupusa iraționalitate a gândirii religioase și teologice. Faptul că același tip de gândire complexă operează în științele lumii moderne nu ne impresionează, chiar dacă aceste științe, la multe secole după teologia creștină timpurie, au încetat să mai reducă realitatea la modele simpliste…
Ceea ce propun aici, chiar dacă mă ocup de exemple creștine din Antichitatea târzie, este posibilitatea ca, odată ce am înțeles gândirea complexă a teologilor creștinătății timpurii, vom putea înțelege întrupări mult mai vechi, preistorice și antice, ale acestui tip de gândire. Prin gândire complexă înțeleg tratarea problemelor în manieră transdisciplinară, mai precis din perspectiva principiului terțului inclus. Și astfel, ceea ce propun este că transdisciplinaritatea constituie un instrument indispensabil pentru lumea modernă—atât pentru cercetarea trecutului cât și pentru a învăța din trecut lecții utile pentru astăzi, spre exemplu, cum să edificăm o cultură capabilă de integrarea științei, tehnologiei, teologiei și spiritualității.
Contrar opiniei majoritare, potrivit căreia umanitatea circumeuropeană a evoluat de la rațiune, în antichitatea clasică, la iraționalitate, în epoca creștină, spre a se îndrepta din nou către normele raționalității în lumea seculară modernă, această narațiune este lipsită de corespondență în realitate, un mit. Nu mă refer doar la faptul că presupusa raționalitate modernă a eșuat lamentabil în proiectul de a edifica omul nou, lucid, cunoscător, situat în centrul unei lumi pe care o controlează suveran, prin soluții tehnice. Omul nu a devenit mai bun, iar sclava pe care a creat-o, tehnologia, deja subminează viața pe pământ. Dar mă refer mai cu seamă la ignoranța care caracterizează percepția modernă despre creștinătatea timpurie și medievală, ignoranță care a condus la reprezentări eronate ale situației.
Istoricii de astăzi descoperă cu uimire o lume creștină mult mai complexă decât s-a crezut anterior, o lume care, departe de a se despărți de rațiune, de a îmbrățișa iraționalul odată cu spiritualitatea, a continuat să dezvolte marile direcții ale culturii și ale civilizației antichității în manieră dinamică și creativă. Această dezvoltare este evidentă în realizările lumii creștine, de la combinarea sistemică a curiozității intelectuale, a inovației tehnologice și a formării spirituale, la progrese uimitoare în toate aceste direcții luate aparte. Voi oferi numai două exemple.
Întâi, creștinismul timpuriu a creionat doctrinele menționate mai sus în formule paradoxale îndărătul cărora se află intuiții fundamentale despre realitate și metode consacrate ale anticilor, cum ar fi procedura platonică a colecției și a diviziunii, tipică pentru gândirea complexă, pentru ceea ce astăzi numim transdisciplinaritate. În schimb, gândirea educată contemporană, fundamental simplistă, rămâne incapabilă de a opera în acest fel, demolând misterele teologiei creștine și înlocuindu-le cu modele unilaterale. Așadar, pentru gândirea de tip reducționist, divinitatea poate fi reprezentată fie în sens monoteist, fie în sens politeist; tertium non datur. La fel, Hristos no poate fi decât ori divin, ori uman; tertium non datur. Și așa mai departe. Dar misterele teologiei creștine pot fi deslușite numai în contextul gândirii complexe a terțului inclus, care, mai aproape de timpul nostru, descrie natura luminii ca undă și corpuscul.
Un alt exemplu, în al doilea rând, este cel al școlilor creștine antice și medievale. Mă refer mai ales la școlile din Alexandria și Edessa, fondate în secolul al doilea; din Antiohia și Nisibis, fondate în secolul al patrulea; și din Gaza, o școală monahală care a înflorit în secolele al cincilea și al șaselea. Școala de la Nisibis, spre pildă, s-a dezvoltat de-a lungul Evului Mediu, contribuind crucial la transmiterea creativă a culturii grecești clasice către lumea persană și arabă, dar și dinspre acestea spre lumea occidentală. Relevant, aici, este faptul că savanții nisibeni aveau pregătire complexă, științifică și teologică, în virtutea căreia au produs lucrări de mare importanță pentru geneza științei arabe care, la rândul său, a catalizat începuturile științei europene moderne. Studiul contribuțiilor științifice ale savanților nisibeni, inclusiv în astronomie și matematică, este abia la început. La rândul lor, școlile bizantine au profitat de serviciile cărturarilor de la Nisibis, cu care au colaborat intens, devenind o altă punte majoră între Occident și Orient. Este de notat faptul că savanții bizantini au contribuit, grație formării lor polivalente în universitățile imperiului, atât științific cât și teologic. Slavă Domnului, studiul științelor bizantine și al contribuției lor la edificarea Renașterii europene începe să înflorească în zilele noastre. În sfârșit, nu întâmplător, școlile creștine ale lumii vestice medievale, fondate în urma jefuirii Orientului în era cruciadelor, au urmat programe curriculare asemănătoare, contribuind la edificarea unei civilizații europene deschisă atât către știință și tehnologie cât și spre spiritualitate și teologie. Faptul că autoritățile ecclesiastice de la începuturile modernității nu au fost în stare de aceeași generoasă deschidere nu este problema creștinismului—mai ales a creștinismului timpuriu; este problema autorității oarbe, care înlocuiește căutarea adevărului cu exersarea puterii discreționare de tip imperial, totalitar, dar în sens epistemologic.
Pe scurt, toate aceste școli creștine au cultivat teologia și exegeza alături de studiul științelor naturii, logicii, matematicii și filosofiei, demonstrând o capacitate uimitoare pentru pluridisciplinaritate și interdisciplinaritate. În ultimă analiză, această capacitate semnifică disponibilități la fel de transdisciplinare precum cele evidente în doctrinele teologiei creștine timpurii. Nu întâmplător, educația desfășurată în contextul acestor școli manifesta acea abilitate uimitoare de a unifica domenii diverse precum metafizica și biologia, chimia și spiritualitatea, teologia și cosmologia—sinteze care, în esență, corespund marilor proiecte ale antichității; adevărate “catedrale de idei,” spre a-l parafraza pe Hans Urs von Balthasar. Această capacitate integratoare corespunde exigențelor terțului inclus și, deci, gândirii complexe de tip transdisciplinar, ale cărei origini se pierd în negurile preistoriei, în mentalitatea constructorilor de centre megalitice orientate astronomic și dedicate unor scopuri spirituale.
Desigur, interpretarea acestor tendințe și metode ca manifestări transdisciplinare avant la lettre solicită considerarea termenului “transdisciplinaritate” în sensul unui tip de intuiție și de gândire ale căror tipare pot fi recunoscute, mai mult sau mai puțin voalat, de-a lungul și de-a latul istoriei. Nu ne putem aștepta să descoperim pretutindeni și în toate locurile discursuri ale metodei și enunțuri precum axiomele transdisciplinarității, așa cum au fost formulate de Basarab Nicolescu, dar aceste axiome se regăsesc întrupate, de cele mai multe ori implicit, dar și în forme explicite, în realizările culturale și civilizaționale ale preistoriei, ale antichității clasice și ale creștinismului timpuriu și medieval, de la Est la Vest și de la Sud la Nord. Așadar, folosirea transdisciplinarității pentru descifrarea trecutului nu este doar o altă cale pentru cercetare; este o necesitate. Aplicarea metodei transdisciplinare retrospectiv va duce, fără îndoială, la o mai corectă înțelegere a trecutului umanității, cu implicații profunde pentru înțelegerea imperativelor lumii de acum.
Acknowledgment Paper presented for the conference Dincolo de discipline: Transdisciplinaritatea la 40 de ani. Mesaj universalist si rol esenţial în educaţie, formare, cercetare (Beyond the disciplines: Transdisciplinarity at 40. A universalist message and its essential role in education, formation, and research). Its title translates as “Understanding the Past through the Transdisciplinary Lens.” Hyperion University, Bucharest, 29-30 October 2026. Given remotely.
30 October 2026 © AIOCS
Please support our not-for-profit ministry (ABN 76649025141)
For donations, please go to https://www.paypal.com/paypalme/aiocsnet or contact us at info@aiocs.net
