Pasajele care urmează sunt din cartea mea recent publicată, The Orthodox Spring: A Diary (pp. 25-27 și 48-49)
La trei secole după ediția princeps a Filocaliei, prologul Sfântului Nicodim încă ne învață înțelepciunea, discutând probleme ale timpului nostru. Spre exemplu, încă nu am descoperit cum să echilibrăm chemarea lăuntrică și activitatea noastră în lume. Sfântul Nicodim arată că, în vreme ce ne retragem spre noi înșine din zgomotul lumii, nu trebuie să ignorăm lumea, cu bucuriile și cu durerile ei. Căutarea lăuntrică înseamnă a ne descoperi cu adevărat pe noi înșine, nu a ignora pe oricine altceva. Într-adevăr, numai cine se întoarce spre omul dinlăuntru poate îmbrățișa lumea, iubind oamenii fără urmă de egoism—lucrând pentru ca toți să devină una în Hristos și spre a avea viață în numele lui. Începutul unității este întoarcerea lăuntrică; scopul mișcării către sine este unitatea tuturor. Astfel învață Sfântul Nicodim.
*
Coaja nu-i sub nici un chip miezul. Și deoarece coaja nu ne poate hrăni, mușcăm tot mai mult din ea în speranța că golul pe care-l simțim în burțile noastre va dispărea. Aceasta pare a fi o analogie potrivită, cred, pentru neîncetatele încercări ale bisericii de a deveni “relevantă” astăzi. Biserica donează haine, pături și mâncare, construiește spitale și strânge bani pentru cauze nobile. Plantează copaci, izbăvește lumea, îi eliberează pe cei oprimați și-i omenește pe refugiați. Are ceva de spus despre orice chestiune socială, economică, politică, ecologică etc. Toate acestea sunt importante, cu siguranță, dar biserica nu este nimic din toate acestea. Mai ales că toate acestea sunt făcute, probabil că mult mai bine decât biserica ar putea vreodată, de multele ONG existente. Ce contează este că vidul duhovnicesc pe care-l simțim nu poate fi umplut cu nimic—ori cu mai mult—din toate acestea. Rezultatul adunării mai multor zerouri nu este unu, indiferent cât de nobile pot fi cauzele pentru care luptăm. În prologul său la Filocalia, Sfântul Nicodim spune că vidul din biserică poate fi umplut doar prin întoarcerea înlăuntru, în rugăciune. Experiența eclesială constă în a asculta Evanghelia în liniște adâncă, în inimă, unde semințele sale germinează și dau rod însutit. Într-adevăr, Evanghelia se adresează persoanei lăuntrice, având mai puțin de zis despre coji. Biserica, așadar, nu este pentru evangheliile zgomotoase ale lumii. Bine înțeles, asta nu înseamnă că biserica este—sau că poate fi—lipsită de inimă. Nu înseamnă nici că noi, creștinii, nu trebuie să întrupăm pacea sinelui întru compasiune. De altfel, după cum citim în Scrisoarea către Diognet (6.1), creștinii sunt sufletul lumii. Dar pentru ca omul să aibă inimă, trebuie să o câștige, nu să fugă de luminare. Luminarea, însă, nu este posibilă fără ascultarea Evangheliei în pacea rugăciunii—după cum nici câștigarea inimii omului. Dăm numai ceea ce avem; mai bine zis, ceea ce suntem. Multe vrednice idealuri sunt irosite pentru că ceea ce le motivează este doar activismul fără inimă. A face fără a fi nu duce nicăieri. Orice încercare de a mușca din coajă în locul mâncării miezului ne va lăsa cu burțile goale. Atunci când doar face, fără a fi, biserica nu mai poate evita implozia. Împotriva curentului, hotărârea mea este de a căuta partea dinăuntru a experienței creștine, după cum învață Sfântul Nicodim.
*
De vreme ce izvorul rugăciunii adevărate este liniștea—pentru că este imposibil să te concentrezi asupra ei înainte de a-ți face gândurile să tacă—cum ar putea zgomotul liturgic să odrăslească rugăciunea? Muzica și coregrafia nu sunt scopul liturghiei, sunt mijloace, unelte. Totuși, absolutizăm mijloacele, artele. Ars gratia artis. Cultivăm disproporționat artele, înlocuind pacea, rugăciunea și comuniunea, adevăratele noastre scopuri, cu mijloacele. Forme fără fond. Forme cărora le atribuim semnificație sacramentală și pe care sfârșim prin a le adora—și asta facem, de vreme ce nici nu ne mai putem dispensa de anumite chestii fără rost și de inerentul lor zgomot. Vițelul de aur. Asta suntem, asta facem.
*
Iată proiectul meu pentru mica noastră biserică, da, misiunea pe care o slujesc. Acesta-i visul meu, idealul meu: redescoperirea inimii tăcute și rugătoare a liturghiei. Nu orchestre, nu coruri, nu imne mărețe. Liniște interiorizată. Pace. Rugăciune. Cu ani în urmă, un profesor de liturgică reacționa la prezentarea pe care am făcut-o la o conferință, în care am folosit expresia “liturghie isihastă” . . . Avea dreptate. Cum puteam gândi așa ceva? Cum ar putea deveni liturghia noastră isihastă—tăcută și rugătoare—când ea se rezumă la muzică și coregrafie? Noi, ortodocșii, am devenit incapabili de a răbda fie și un singur moment de liniște în liturghia noastră duminicală. Cântăm tot. Unele biserici cântă și psalmii, Crezul și “Tatăl nostru.” Nu aș vrea să credeți că sunt împotriva muzicii. Îmi place muzica și îmi place să cânt în biserică; fără modestie, chiar mă pricep. Dar nu asta este problema. Problema e că în liturghia noastră modernă coaja—în acest caz, muzica—înlocuiește total esența rugătoare, comunională și euharistică a liturghiei. Forma a devenit mai importantă decât fondul. Dacă ar asculta una din liturghiile noastre zgomotoase, cineva care nu s-a rugat niciodată nu și-ar putea imagina ce-i aia rugăciunea. Cu excepția rugăciunii “Tatăl nostru” (în anumite biserici, nu în toate) și rugăciunea finala (a amvonului), liturghia noastră constă în nesfârșite cântece și strigături. N-am putea oare citi unele cântece, în loc de a le permite să ascundă liturghia? N-am putea oare da o șansă liturghiei, rugăciunilor ei—care aparțin tuturor, nu săvârșitorilor hirotoniți—să fie auzite de toți, astfel ca toată adunarea să răspundă, așa cum trebuie, cu “Amin” la rugăciuni pe care le aud? Mica noastră biserică nu cântă decât câteva cântece, mai ales în partea de început a liturghiei, permițând rugăciunii euharistice să izvorască din inimi liniștite. Ceea ce am (re)descoperit este de extremă importanță. Odată ce-i regăsim dimensiunea interioară, liniștită și rugătoare, liturghia ne învață cum să slujim, chiar și cum să cântăm și, mai ales, cum să construim o lume mai bună. Pentru că liturghia culminează totuși cu trimiterea comunității spre lume: “În pace să ieșim!” Dacă adunarea nu a câștigat pacea în liturghie, ce duce ea în lume? Cântecele nu ajută.
[Traducerea mea]
11 April 2020 © AIOCS