Cuvânt înainte la Primăvara Ortodoxiei

de John A. McGuckin

Aceste reflecții despre viața ortodoxă eclesială și spirituală ajung la cititor ca o săgeată de foc. Acestea nu sunt predicile păr. Doru (sau, chiar dacă sunt, numai parțial). Aceste reflecții sunt de fapt adresate fiecăruia sau fiecăreia în liniștea cămării sale, ori a colțului pentru rugăciune—nu sunt cuvinte rostite pentru adunări mari. Asta pentru că aceste reflecții sunt precum apophthegmele înflăcărate ale unui părinte duhovnicesc—adesea menite să ne scuture bine; să ne facă să gândim dincolo de clișeele noastre; să ne trezească, șocați, din propria noastră automulțumire. Și, totuși, precum cuvintele unui adevărat părinte duhovnicesc, aceste reflecții ajung la noi (chiar și atunci când sunt „cuvinte grele”) cu un asemenea miez și context al iubirii, că oricine poate recunoaște aici grija profundă a unui bun păstor. Cineva își poate striga acordul, sau chiar dezacordul, cu o reflecție ori alta. Asta înseamnă dialogul, adică ceea ce, lamentabil, lipsește din multe schimburi intelectuale în ortodoxia modernă, care deseori sunt condiționate de un spirit de servilitate și frică, de ne mirăm ce s-a întâmplat cu era Părinților—acei mari episcopi ai tradiției noastre ortodoxe, care erau deschiși intelectual către tot ceea ce era bun și instructiv în lumea din jurul lor. Asemenea oameni au transformat biserica ortodoxă, demult, într-o doamnă a înțelepciunii, invidia lumii.

Dacă păr. Doru scutură din când în când Iconostasul, desigur aceasta este nu pentru că e iconoclast, ci pentru că este un adevărat învățător ortodox care iubește pasionat biserica, vrând ca frații și surorile sale întru credință să-și „vină în fire” și să dezbrace ortodoxia de veșmintele subalterne pe care frecvent le îmbracă, spre a se alătura lumii moderne. Dacă scutură Iconostasul, este pentru a-l șterge de praf. Precum autorul anticei Scrisori către Diognet, păr. Doru este convins că biserica este în lume, că face parte din modernitatea sa, de fapt constituind chiar sufletul lumii. Din aceste motive, pentru el, orice mascaradă a bisericii ortodoxe ca rigid autoritară prin natură, ca de dreapta prin preferință și medieval-obscurantistă prin dorință, contribuie la boala care paralizează în noi una din cele mai importante caracteristici și datorii ale faptului de „a fi biserică”: anume, misiunea pe care o avem, de a evangheliza lumea modernă. Cei care-și imaginează o ortodoxie înfricoșată, încât nici nu mai îndrăznesc să abordeze chestiunea adevăratei stări a tulburilor societăți internaționale de acum, sunt precum novațienii pe care Împăratul sf. Constantin i-a certat la Sinodul din Niceea, când i-a zis liderului lor purist și rigorist: „Urcă singur la cer, păr. Novatus.”

Această carte nu poate fi citită la repezeală. Reflecțiile acestea sunt mai degrabă încărcături profetice (câteodată chiar încărcături explozive!) care cer cititorilor să-și deschidă nu doar mințile către ceea ce au de spus, ci și inimile spre ceea ce Duhul Sfânt ar putea spune prin intermediul lor. Oricum, păr. Doru nu va fi niciodată închis într-o biserică asemenea turnului de fildeș, precum singuraticul Novatus. Precum Domnul său, aici, în această carte, se străduiește să fie un bun tâmplar, construind o scară cât se poate de largă pentru cât mai mulți dintre cei ce-l ascultă.

(Paginile 9-10 din Primăvara Ortodoxiei: Jurnal)

Părintele Arhipresbiter Profesor John A. McGuckin este un membru al Facultății de Teologie, Universitatea Oxford

8 Decembrie 2020 © AIOCS